miercuri, 23 septembrie 2009
marți, 15 septembrie 2009
tata doar fotografii
Pentru cei carora poezia le hraneste si le coloreaza viata, le recomand cu tot sufletul cartea-obiect a bunului meu prieten DAN IANCU, poet consacrat. Il las pe el sa va vorbeasca despre poezie. Felicitari Dane!
tata doar fotografii
Posted on 08/09/2009 by Dan Iancu
Cartea poate fi comandata la mine prin e-mail: uhi4ge@rdslink.ro Pret: 21, 8 lei cu toate taxele incluse, inclusiv transport, inclusiv tva, inclusiv o gramadă de altele.ieri cineva rîdea de mine pentru că i-am spus planul meu “utopic”. vînd această ediţie şi finanţez altă carte. o fi greu, o fi uşor, habar nu am. normal aşa este. anormal e că aud diverşi spunînd că “poezia nu se vinde” sau poezia e “citită doar de poeţi”. asta e cumva anormal. spun cumva ca să fiu politicos. anormal e că poeţii nu se pot întreţine din ceea ce scriu sau pentru că scriu. anormal e că în şcoală poezia e tratată ca o doctorie amară. învaţă pe dinafară i se urlă copilului. de ce? nimeni nu răspunde pentru că nici profesorii nu ştiu. după aia stăm ca proştii şi privim pe cîte unul care ţine minte siruri imense de nume, obiecte, numere. poezia e incarcată de formule. eminescu e poetul naţional, nichita e nepereche, bacovia are vocabularul cel mai mic, barbu e matematician, blaga e în spatiul mioritic… cine mai are chef să descopere corola de minuni dintr-o poezie? în cadrul atîtor revoluţii în educaţie mai nimeni. cine mai are grija poeziei? aproape nimeni. de ce? nu ştiu.
eu citesc poezie. voi?
p.s. a se vedea aici.
Cine este DAN IANCU?
Pai... s-o lasam pe Bianca sa ne spuna. Spune-ne Bianca!
la o aniversare, poetul Dan Iancu, de Bianca MARCOVICI
(Material propus pentru publicare la data de: 5-02-2007)
http://www.romanialibera.com
DAN IANCU
O piatră de spus
Editura Vinea, 2004
note de lectură
“cînd doar am să-ţi tac,
precum veioza cu sticlă mată,
desprins de lumină, să nu bagi de
seamă cum trece timpul, să nu-l
numeri, să nu-l presari în toată
camera ca pe nisipul violet din
acvariu. doar să tac.
după care nu va mai fi loc să-ţi
înşiri aşteptarea peste fotografii
aproape alb negru. poate eu
înfloresc şi tu nu ştii.”
După alte două apariţii editoriale “Despre înţeles”, editura Cartea Românească-1997
şi bostonmylove, editura Eminescu-2002, Dan Iancu a recuperat o viaţă de om, debutând târziu dar la timp, cum se spune, o piatră de spus, grea, care-ţi simplifică rolul poeziei în viaţa uni poet, adevărata dragoste târzie dar, scrisă în puţine cuvinte, aşezate în pagină ca un medalion de valoare, a unei femei pe care o porţi în inimă în fiece clipă a respiraţiei sau cifru numerotat al apei sub semnul Dragonului:
“e uşor să răneşti cu apă, dar
rănile se vindecă mai greu. ca şi cum sîngele ar albi vederea. ca şi
cum rănile ar fi nişte guri însetate.
ca şi cum apa” (4.o1)
Cartea îi este dedicată Elenei:
“ai să înveţi că vorbele mele au trup întotdeauna şi mai ales gesturi”
Iar toate poemele dezvoltă un haiku aşezat sub formă de motto, ca un răspuns sau ca o posibilă explicare a unui dialog, în fapt cu sine, cu dicţie, să zicem cu literă diferită:
“coapsa fierbinte
miros adînc de lac
pietre privind mirate”
"azi noapte, cînd făceam dra-
goste şi mă mîngîiai ca pe un
fruct. mă minunam de tandreţea
ochilor tăi. mă luam cu privirea ta
într-o capsulă de mătase atăt de închisă la vremuri.” (3.12)
Urmărind evoluţia acestui poet atît de modest cu o poezie atît de profundă , sensuri largi pînă la chirurgia neermetică a cuvîntului, nesuperficial şi cu valenţe de durată, l-am descoperit în revista Online, cu un jurnal dedicat amintirii tatalui său, “tata doar fotografii” (15) :
http://www.aol.ro
“nu se poate nimic
nici amintirile nu se iţesc în ghiveci
doar înţelegerea e mai grea
rugoasă de cum creşte aiurea
peste întîmplătoarele obiecte
altădată lipsite de legături
aşa cum ne eram
nu mai ţin minte cum a fost la zece, dar nici la douăzeci şi nici la treizeci, iar la patruzeci eram departe. mîine un cinzeci imposibil sau corect ar fi ireconciliabil. aritmetica zecimală e limpede şi fără emoţii. graniţe puse cu mîna fără genetică.
cum ar fi mîine să te scot de acolo
recitînd poezii?”
Lui Dan Iancu, poetul,”jumătate de Zeu” care a trecut pragul anilor 50 de curînd, îi doresc, la o aniversare rotundă să scrie ca şi pînă acum!
Nu sunt critic literar , doar o admiratoare! Dacă poeţii se recunosc între ei , restul nu mai contează!
Bianca Marcovici
joi, 3 septembrie 2009
MITU LU' SISIF - POVESTE FARA SFARSIT
Episodul al IV-lea - Mitu sau Ulise?
Dragi prieteni si vizitatori curiosi,
Sunteti invitati cu totii, ca prin comentariile voastre sa deveniti coautori la povestea "Mitu lu'Sisif ". Numai prin voi povestea se povesteste pe sine. Pentru cei care inca nu ati "rasfoit" postarile anterioare, e bine sa stiti ca povestea a plecat de la un banc, care zice:
"A fost odata un om Sisif care avea un copil pe care il chema Mitu".
Conform traditiei, povestea a fost inceputa de Ioana Dumitrascu si continuata de ceilalti. Cititi episoadele anterioare si apoi, intrati pe comentarii si continuati de unde s-a oprit povestea. Nu exista reguli, oprelisti si nici intelegeri prealabile intre autori. Fiecare contribuie cu harul, priceperea si interesul propriu pentru eroii nascuti de muzele bloggerilor. Sunteti bineveniti! Intrati si scrieti de cate ori va face placere! Curaj, mult succes si... aventura placuta!
MITU LU' SISIF
Episodul al IV-lea - Mitu sau Ulise? Dreptul de proprietate intelectuala asupra acestei forme de literatura virtuala apartine autorilor ei, Dan Ioanitescu si Ioana Dumitrascu si sunt protejate de Legea dreptului de autor. Este permisa publicarea unor forme similare pe alte site-uri sau preluare de texte numai cu precizarea sursei insotita de un link. Va multumim!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Sisif se opri o clipă să-şi tragă sufletul. "Să vezi că n-o să scap de nebună... E viguroasă, nu glumă !"
Ca şi când i-ar fi auzit gândurile, Meropica chicoti, râgâi, aruncându-i în nas un damf de alcool puturos, şi îl îmbrânci zdravăn, făcându-l să înainteze, împleticindu-se, câţiva metri.
"Nu e uzo, e basamac distilat la Pietroiul lui Diogene, crâşmarul, îşi spuse Sisif, după ce adulmecă aerul. Diogene ăsta avea o livadă prăpădită de portocali şi în mijlocul ei îşi amenajase o distilerie. Spunea că vinul este pentru oamenii cu răbdare. El, unul, nu avea asa ceva. Aşa că îşi distila portocalele şi smochinele răscoapte şi bea singur până adormea cu capul pe un pietroi şlefuit de vânturi sub formă de căpătâi. Când se trezea, îşi lua burduful cu rachiul acela acru şi usturător şi pleca, pe şapte cărări, către cârciumă. Era cea mai ieftină băutură. Meropicăi i-o servea direct de la ţeava cazanului... Dar nu pe degeaba. De fapt, dacă l-ar fi întrebat cineva ce a făcut cu ea, nici n-ar fi ştiut să povestească. Probabil că nimic, recunoştea el ruşinat.
"Nici neisprăvitul ăla de fiu-meu nu e prin preajmă", se gândi Sisif. E prin vreo tavernă, povestindu-şi aventurile. Mitu ăsta, sau Ulise, cum îi ziceau cei mai mulţi, avea o manie. Tot cioplea armăsari de lemn, pe care îi lăsa în faţa porţilor unde zărise niscai domniţe mai arătoase. Avea grijă să-i cioplească bidiviului toate podoabele, aşa că doamnele şi domniţele chirăiau de plăcere când zăreau statuia şi ţipau la stăpân, bătând din picioare şi poruncind ca opera de artă donată de vreun artist sărman , dar dornic să aducă bucurie altora, să fie adusă în curtea interioară. Noaptea , când toţi ai casei dormeau, Ulise ieşea din burta calului, iar femeia cea iubitoare de cabaline îi deschidea tânărului uşa iatacului. Gurile rele spuneau că lăudărosul ăsta nu avea de-a face decât cu sclave...
"Întrebarea este cum scap", se frământa Sisif, înaintând anevoie pe strada pavată cu pietre grosolane, de râu. Simţi o arsură pe burtă şi rămase trăsnit.
"Că doar nu...", rămase el uluit.
- Hai, mergi, mămăligă ce eşti ! se oţărî la el Meropica. De ce te-ai oprit ?
- Am simţit o pişcătură de purice, se smiorcăi Sisif.
- Zău ? Ia vezi să nu simţi o palmă pe bucile obrajilor ! Mergi mai iute, că-mi trece cheful !
Atunci îi veni ideea salvatoare. Să intre, adică, într-o tavernă ca să amâne deznodământul. Poate se va ivi un inconştient care îl va scăpa de ea. Şi mai ştia el că în preajma unor asemanea localuri se pripăşiseră mulţi paraziţi care tăbărau pe cetăţenii băuţi bine. Văzuse el un filosof care ieşise beat mort dintr-o bodegă, căzuse grămadă într-un şanţ, iar insectele săritoare şi iubitoare de sânge îl abordaseră imediat. Le plăcea sângele îmbibat cu uzo.
Îi văzu şi acum cum îi pândeau pe consumatori. Umpluseră prispa unei dărăpănături. Erau mari, cât sâmburii de măsline şi atât de graşi, încât Sisif se întrebă dacă mai sunt în stare să sară. Recunoscu printre ei câţiva săritori cu prăjina, campioni olimpici de mai multe ori.
- Bem ceva ? apucă să spună Sisif.
- La ăştia nu ne dăm, hărăi un purice răguşit. N-au băut uzo, sunt troşcăiţi cu basamac d-ăla acru, de la Diogene. Ultima dată când ne-am atins de purcica aia, ne-am intoxicat.
- Aşa e, întări altul, poate găsim ceva mai de soi.
Şi se adânciră în jocul de zaruri.
- Bem, cum să nu ! sări bucuroasă Meropica.
- Să m-ajute Zeus, gemu Sisif.
Dar ştia prea bine că şi acela era supărat foc pe el, fiindcă îşi lăsase de izbelişte bolovanul şi umbla creanga prin localuri şi pe la înmormântări.
Intrară şi comandară vin. Sisif voia să se mai trezească.
„Dar dacă aş încerca să-l mituiesc pe Zeus?” îi veni gândul cel bun.
Se uită la Meropica. O baie bună, nişte haine mai...
- Ştii dragă că nu este moral ce faci ? întrebă el, sorbind din vin şi mirându-se cât de repede îşi revine.
- Poftiiim ? făcu, incredulă, Meropica.
- Am spus că nu e moral ce faci. Să te tăvăleşti aşa, cu oricine îţi iese în cale...
- Tu nu eşti oricine, eşti viitorul soţ, scrâşni ea şi strânse pumnii."
02 septembrie 2009 19:52
"Ia uite frate, ce idei mi-au rasarit!!!" isi dadu seama Sisif dupa al treilea pahar de vin, cand isi aduse aminte de istoria ciudata cu Mitu care se derulase in capul lui sub ghionturile Meropicai, cu putin timp inainte. "pesemne ca sunt clarvazator si io habar n-aveam! Carevasazica o sa am un baiat, o sa-l cheme Mitu... sau Ulise... si daca Meroapa asta neroada din fata mea zice ca o sa-mi fie nevasta... Nu, nu se poate, nu poate sa fie adevarat...!!! cred ca visez, ca nebun nu sunt!" isi mai zise Sisif si dadu de doua ori tare cu capul de masa ca sa se convinga. Sticla de vin se clatina dar pana la urma se hotari si vinul se varsa suvoi pe rochia Meropicai.
-Ce faci dobitocule?
02 septembrie 2009 21:23
- ce faci dobitocule?
se intreba Sisisf nedumerit de propria nepasare a tragediei pe care a creat-o.
Pentru o clipa, ramasese mut si chiar daca constiinta lui nu concepea, el era convins acum ca se cherchelise bine, ca chinul sau nesfarsit, si necredinta lui o sa il duca pe un drum fara sfarsit... al carui final nu exista...
devenise constient de propriul sau blestem si totusi continua sa se duca tot mai jos in prapastie...
zarurile au fost aruncate... se scarpina in cap si spuse... "tot inainteee..." razand el de el insusi... :))
02 septembrie 2009 22:05
-Ce faci dobitoooocule...? auzi clar de data aceasta Sisif. Era vocea dogita a Meropicai, nu cea din mintea lui asa cum i se paruse prima data. Urletul disperat al femeii ii atinse scaritele, ii smuci ciocanele care ricosara din nicovale... direct in timpane. Cam tare...
03 septembrie 2009 08:10